Cînd însuși glasul…
Cînd însuși glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii –
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blînd însenina-vei
Cu ochii mari și purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind – ca-n vis, așa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strîngerii în brațe –
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Murmură glasul mării

Murmură glasul mării stins și molcom,
Înconjurînd a Italiei insulă mîndră ¬
O, luminați, a cerului stele albe,
Cîmpilor noștri.

Vă vărsați icoanele voastre în Tibur,
Nori, zugrăviți pe cîmpie umbre fuginde,
Tu, măreție a nopții, a mării, a lumei,
Împle Italia.

Mare, poartă pe undele tale corăbii,
Unele grele ni-aducă aur din Ofir,
Altele înfoiate de roze d-Egipet,
Vinuri și smirnă.

Ah, trimiteți popoare vulturii voștri
Cei de lemn să zboare pe marea măreață,
Căci a Romei eterne picioare marmorei
Daruri așteaptă.

Numai singur asupra lumei în pace
Nepăsător tămîii și laudei voastre,
Învăluit în maiestatea tăcerei
Stă-mperatorul.

Vezi-l atins de umbra gîndirilor regii!
Vorba-i va să fie o rază-n lume;
Orele lui sunt izvoare la anii istoriei,
Salve-Imperator!

Lectură

Stam sara la fereastă,
Iar stelele prin ceață
Cu tainică dulceață
Pe ceruri izvorea.

Citeam pe-o carte veche,
Cu mii de negre gînduri
Și literile-n rînduri
Prinsese a juca.

Jos lacul se-ncrețise
Sub purpură tîrzie
Și valuri verzi de grîie
Se legăna pe lan.

O stea din cer albastru
Trecu a ei icoană
Din fața apei plană
În fundul diafan…

Și cred pe înțeleptul
Ce-l văd că-n carte zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că toate-s năluciri…

Deodată la ureche-mi
Aud șoptind copila…
Iar vîntu-ntoarce fila
Cu negrele gîndiri.